Câteodată mă întreb cine sunt, ce sunt, ce fac și unde mă aflu. Câteodată însemnând de multe ori. Mi-am năpădit de multe ori plăcerile și pasiunile cu chestiuni practice, le-am scufundat, le-am înecat.
Nu știu nume de străzi, nu țin minte locații sau clădiri, sau restaurante, sau cafenele, sau pe stradă stă colegii mei din facultate. Nu mai țin minte ce tip de balsam am luat ultima dată pentru haine. Câteodată nu știu unde e Dolj pe harta României. Nu mai țin minte care e cheia în cruce sau ce este un imbus. De multe ori mă critic dur că sunt atât de cu capul în nori. „Nu poți să fii și tu adult odată, să fii util, să ții minte lucruri” ca un om mare care este ancorat în viața sa. Văd cum încurc oameni prin faptul că nu țin minte, că nu pot fi și eu puțin mai ancorat în aceste chestiuni palpabile, vizibile. Aș putea fi mai responsabil, mai atent la aceste detalii îmi zic.
Știu cum sună E minor, în schimb. Știu ce vibrație interioară îmi provoacă când ating corzile și ating E minor. Știu să reproduc discursul lui Robin din The Dark Knight Rises. cu tot cu pauze, când vine la Batman în conac și îl convinge pe Bruce Wayne să iasă din umbră și să ajute din nou orașul. Aceeași vibrație.
Mă pierd uneori. În lucrurile palpabile, vizibile, tangibile. Mă întreb unde sunt, dacă sunt bine unde sunt, dacă sunt acceptat, înțeles, iubit, daca sunt curioși să afle de la mine cum văd de multe ori lucrurile tangibile, vizibile. Dacă în afară de chestiunile faptice, sunt văzut și altfel. Îmi e teamă să pierd conexiunea cu intangibilul, cu E minor. Îmi e teamă să pierd vibrația și să fiu văzut doar pentru care este cheia în formă de cruce.
Încerc să-mi amintesc ce sunt și în cine sunt. Mă uit în acele momente în jurul meu și văd detalii, detalii care vibrează toate E minor, care mă năpădesc, dar nu mă sufocă niciodată, detalii care mă scot la suprafața apei, nu mă îneacă, nu mă minimizează, nu mă anulează, detalii care îmi spun „ești viu, vezi”. Cine sunt, îmi zic? Ce vreau? Unde sunt? Sunt bine unde sunt acum?
Sunt în detalii, sunt în acorduri de muzică, sunt în amfiteatrul Nicolae Bălcescu pe rândul al 5-lea de la perete, sunt mandarinele de la mama din anul 1 de Facultate, sunt în salutul stângaci și atât de târziu apărut al tatei atunci când vin acasă de la București, sunt în jocurile de rol în încercarea de a face o glumă, sunt în „ce faci micule?”, sunt în mingea gri lovită în gardul din fața porții de la țară pe la 13 ani, sunt pe pietrișul terenului de fotbal de la școala 24 din Ploiești, sunt în 102, în 101, sunt pe Cameliei, într-o noapte de vară la 12 noaptea și cu mama încă trează așteptându-mă ca oricând, sunt în trenul cu vagoane alb-albastru în drum până la București într-o Duminică târzie, sunt în lumina fiecărui felinar care cade pe asfalt la fel cum cădea aceeași lumină când traversam parcul Triunghi la aceeași oră 12, sunt în colegele mele de la facultate cu care nu mai vorbesc, în toți oamenii pe care i-am iubit și care m-au iubit, sunt în tot și toate. În detalii care mă fac să trăiesc, să simt că sunt viu și că văd, nu ochii fizici, fiindcă ăia sunt tangibili, vizibili. Atunci când mă pierd, mă regăsesc singur în toate, în celălalt, în ce am lăsat, bun sau mai puțin bun după mine.
Îmi e teamă să pierd acești ochi câteodată, fiindcă știu că fără ei, aș pierde tot. Sunt celălalt, sunt Neptun.
Tu te pierzi?